Am murit, din fericire: Întoarcerea, de Theo Anghel - Recenzie de Simona Ștefana Stoica

Am murit, din fericire: Întoarcerea

Recenzie de Simona Ștefana Stoica

30 Decembrie 2014

EDITURA: Herg Benet
AN APARIŢIE: 2014

Pentru fanii Richelle Mead şi ai seriei Georgina Kincaid, pentru cititorii dornici de o gură rece de aer proaspăt (fără să fie nevoiţi să escaladeze Everestul sau să deschidă uşa şi să tremure de frig după câteva secunde), pentru cei curiosi, care vor să citească un roman inedit şi alert, unde atât îngerii, cât şi demonii, te vor face să râzi cu lacrimi în cele mai neobişnuite momente, le recomand cu căldură romanul de debut al tinerei autoare Theo Anghel: Am murit, din fericite: Întoarcerea.
Sărbătorile mi-au mâncat vacanţa, musafirii şi rudele timpul liber, dar, printre picături, am reuşit să citesc câteva cărţi. M-am încăpăţânat să termin romanul în aceeaşi zi în care l-am început (adică ieri), indiferent de oră, pentru că abia m-am convins să îl las din mână când auzeam uşa de la intrare cum se deschide şi pe mama cum mă strigă să cobor şi să-i întâmpin pe X şi pe Y (sper că ei nu vor citi recenzia, dar vizita nu a picat într-un moment oportun), când eu muream de nerăbdare să văd ce se mai întâmplă cu Oriana şi plapuma refuza să se desprindă din îmbrăţişarea în care o ţinusem prizonieră cel puţin o oră.
Oriana este o tânără de 19 ani, o rebelă plină de surprize, o fire vulcanică şi o persoană care îşi doreşte să aibă o familie, să se simtă în siguranţă şi ocrotită, chiar dacă este nevoită să ia câteva decizii egoiste pentru a-şi îndeplini visul şi să îi rănească pe cei pe care îi iubeşte.
„El luă disperarea cu care mă agăţam de el drept dragoste, dar tot aşa o interpretam şi eu. Credeam că îl iubesc nebuneşte, când de fapt nu era vorba decât de nevoia mea patologică de siguranţă, de apartenenţa la o familie.”
În ziua nunţii, Oriana moare într-un accident. Viaţa nu îi trece prin faţa ochilor, nu păşeşte cu teamă prin tunel, până când ajunge la lumină. Ea este specială. Ea este deosebită. Şi se întoarce în Chaos (lumea noastră), ca recuperator de suflete (recuperatorum), după ce este instruită de un reprezentant al Raiului şi studiată cu amuzament de un trimis din partea Iadului, care îi distrage atenţia şi o face să fie neatentă la regulile şi instrucţiunile îngerului. Nu cel mai bun început pentru noua ei viaţă, nu?

Cum recuperatorii au nevoie de puţină îndrumare (fie că sunt sfaturi, remarci usturătoare la vestimentaţie sau cineva cu care să vorbească), Oriana primeşte două ajutoare, doi salvatorem: pe Ama, blândă şi blajină, îngerul care o linişteşte şi îi oferă alinare („M-am dezumflat ca un balon sub influenţa cuvintelor ei. Nu ştiu cum naiba făcea, că păreau acompaniate de o muzică de harpă cântată de nişte amoraşi durdulii lenevind pe nori pufoşi. Vocea ei era cel mai eficient tranchilizant.”) şi Abel, şmecheraşul drăcuşor, mereu pus pe glume, care o face pe Oriana să conştientizeze că limita dintre Bine şi Rău nu este mereu atât de vizibilă pe cât ne-am dori şi de multe ori o trecem fără să ne dăm seama („Sau poate că mă obişnuisem atât de mult cu el, încât uitasem cine era şi de unde venea. Mă deprinsesem a convieţui cu discipolul diavolului. Îl aclimatizasem. Partea proastă în toată povestea asta e că la un moment dat obişnuinţa cu răul, orice chip ar avea el, ajunge să-i confere legitimitate.”).
Relaţia/Camaredenia/Legătura dintre Ama şi Abel este delicios conturată de autoare. Cum ei trebuie să stea 24/24 cu Oriana, tânăra recuperatoare are momente când ar vrea să fugă şi să nu mai fie martora discuţiilor nesfârşite dintre un înger şi un drăcuşor, care găsesc tot timpul motive de ceartă. Cu timpul, ea conştientizează cât de mult s-a ataşat de ei şi că prezenţa lor îi oferă alinare şi sprijin, iar replicile lor îi aduc (aproape) mereu un zâmbet pe buze. Devin o parte din familia pe care şi-a dorit-o când era în viaţă.
„Până acum nu m-au ajutat cu nimic, afurisiţii ăştia se cunosc încă de pe când erau în viaţă şi se pare că au multe de împărţit. După câtă pasiune pun în înfruntările lor, bănuiesc că au fost amanţi. Dar să nu trag concluzii pripite.”
 „Cei mai mulți oameni nu sunt fericiți pentru că ignoră usurința cu care pot ajunge să fie. Fericirea costă mult, întodeauna mai mult decât pot sau sunt dispuși să plătească. O întrezăresc cu ochi miopi de partea cealaltă a prezentului lor. Se află în locurile mult dorite, niciodată în cele avute deja. Pentru mine, lucrurile se simplificaseră, dintr-o dată, chiar în acel moment. Fericirea se afla în umerii celor doi prieteni, lipiți de ai mei. Atât de simplu era.”

Oriana este în căutare de răspunsuri. Vrea să înţeleagă legile şi regulile pe baza cărora îşi trăiesc recuperatorii viaţa și să elimine sentimentul de vină care o doboară când hotărârile pe care le ia o îndeamnă să aleagă între două persoane. Cum poate să decidă cine va muri? Cine sau Ce îi dă ei acest drept, această putere?
Existenţa ei este împărţită în două lumi, care se desfăşoară în paralel.
Noaptea lucrează la un bar/restaurant, se abţine cu greu să nu îi lovească pe cei care încearcă să o ciupească sub fusta indecent de scurtă (uniforma asta de lucru) şi învaţă ingredientele pentru cocktailuri de la Marc, un bărbat chipeş, de care se simte imediat atrasă, al cărui zâmbet o face să se topească în spatele tejghelei, în ciuda atenţionărilor Amei: este un recuperatorum pierdut, care a trecut de partea Întunericului. Detalii, detalii.
„Mă studia milimetru cu milimetru. De parcă ar fi încercat să-mi citească gândurile. Speram că n-o poate face, altfel ar fi aflat că-l considerăm destul de atrăgător şi că avea un zâmbet de milioane, în ciuda aspectului de asasin plătit.”
Ziua, când nu este prea ocupată să doarmă şi să mănânce, îi ajută pe cei din jur, de la vecina abuzată de o brută de om, la un grup de oameni ai străzii, majoritatea copii, cărora le cumpăra de mâncare din bacşişuri.
Cartea este incredibilă. După fiecare capitol parcurs, îţi pui întrebări, te gândeşti la lucruri care înainte ţi se păreau superficiale, treci printr-un carusel de emoţii, însă surâsul nu îţi va părăsi chipul, indiferent de situaţie. Pentru că ştii şi simţi că mai există o şansă pentru orice și pentru oricine.